Încă un pahar. Încă o țigară. Încă un pariu. Încă un joc. Încă zece minute pe telefon. Nu orice plăcere este dependență și nu orice obicei trebuie transformat într-un diagnostic. Dar există un moment în care merită să ne întrebăm: încă aleg eu sau a început obiceiul să aleagă pentru mine?
„Mă pot opri oricând.”
Poate că da.
Și este important să spunem asta de la început.
Nu orice persoană care bea un pahar de vin are o dependență.
Nu orice adolescent care se joacă online ore întregi într-un weekend are “gaming disorder”.
Nu orice om care verifică frecvent telefonul este „dependent de telefon”.
Nu orice aliment care ne produce plăcere este „un drog”.
Într-o epocă în care folosim cuvântul dependență pentru aproape orice ne place foarte mult, riscăm să pierdem tocmai sensul unei probleme medicale și sociale serioase.
Dar există și extrema opusă.
Să nu observăm problema pentru că persoana încă merge la serviciu.
Încă are rezultate bune la școală.
Încă are familie.
Încă funcționează.
Încă spune: „Am situația sub control.”
Dependențele nu încep întotdeauna cu pierderea totală a controlului, adesea încep mult mai discret, cu un mesaj standard: „Doar încă o dată.”
Îmi place foarte mult. Înseamnă că sunt dependent?
Nu.
Și aceasta este probabil cea mai importantă diferență a întregului articol.
Creierul nostru este construit să învețe din recompense.
Mâncarea.
Relațiile.
Sexualitatea.
Jocul.
Muzica.
Succesul.
Activitatea fizică.
Noutatea.
Toate pot implica circuite cerebrale ale recompensei și motivației. Dopamina participă la aceste procese, dar formula populară: „dopamina este hormonul plăcerii” este mult prea simplă.
Dopamina este implicată, printre altele, în motivație, învățare, anticiparea recompensei și atribuirea de relevanță.
Iar faptul că o activitate „eliberează dopamină” nu demonstrează că acea activitate este un drog sau că produce automat dependență.
Te asigur că nu trebuie să ne fie teamă de orice lucru care ne face plăcere.
Întrebările mai importante sunt altele:
Pot să mă opresc?
Cât control am asupra comportamentului?
A început să ocupe tot mai mult spațiu?
Îl continui în ciuda consecințelor?
Ce se întâmplă cu școala, munca, sănătatea, banii sau relațiile mele?
În clasificările medicale actuale, pierderea controlului, prioritatea tot mai mare acordată comportamentului și continuarea lui în ciuda consecințelor sunt elemente importante în tulburările adictive comportamentale recunoscute.
Nu simplul fapt că ne place ceva.
„Este doar un vape.” Te asigur că nicotina nu devine inofensivă pentru că miroase a fructe
Pentru adolescenți, poate una dintre cele mai importante conversații este despre vaping.
Țigara clasică are deja o imagine socială asociată riscului.
Vape-ul poate arăta diferit.
Mic.
Colorat.
Cu arome.
Tehnologic.
Poate părea mai apropiat de un gadget decât de un produs care livrează nicotină.
Dar multe țigări electronice conțin nicotină, o substanță care poate produce dependență.
Iar adolescența este o perioadă în care creierul se află încă în dezvoltare.
Un tânăr nu începe neapărat pentru că vrea nicotină.
Poate începe pentru că încearcă și prietenii.
Pentru că este curios.
Pentru că aroma îi place.
Pentru că produsul pare mai puțin periculos.
Pentru că îl vede în jur.
Apoi comportamentul se poate schimba.
„Doar la petreceri.”
„Doar când ies cu prietenii.”
„Doar când sunt stresat.”
„Doar câteva fumuri.”
până când apare convingerea: „Nu mă pot concentra fără el.”, „Mă simt agitat dacă nu îl am.”
CDC atrage atenția că tinerii pot prezenta semne ale dependenței de nicotină chiar înainte ca utilizarea să devină regulată sau zilnică.
Aici prevenția nu înseamnă să speriem adolescentul.
Înseamnă să îl ajutăm să înțeleagă mecanismul înainte ca produsul să devină parte din rutina lui.
„Beau doar ca să mă relaxez.” Când recompensa devine strategie de reglare
O zi grea.
Ajungi acasă.
Torni un pahar.
Și simți: „Gata. Acum mă pot relaxa.”
Nu putem diagnostica o dependență din această scenă.
Dar merită să observăm ceva: ce rol a început să aibă substanța în viața noastră?
Același mecanism poate apărea în contexte diferite.
„Beau ca să adorm.”
„Vapez când sunt stresat.”
„Mă joc ca să nu mă mai gândesc.”
„Pariez când mă simt gol.”
„Stau pe telefon ca să nu rămân singur cu gândurile mele.”
Problema nu este existența unei recompense.
Problema poate apărea când aceasta devine singura sau principala noastră strategie de reglare.
Alcoolul este un exemplu important tocmai pentru că este profund integrat social.
Cină.
Networking.
Vacanță.
Petrecere.
Business.
Sărbătoare.
Relaxare.
Dar normalizarea socială nu modifică biologia.
Alcoolul este o substanță psihoactivă, toxică și cu potențial de a produce dependență, iar riscurile pentru sănătate cresc odată cu cantitatea și tiparul consumului.
Te asigur că nu trebuie să ajungem la o formă severă de dependență pentru a ne întreba sincer: „De ce beau?”
Uneori această întrebare spune mai mult decât: „Cât beau?”
Telefonul, gamingul și pariurile sunt același lucru?
Nu.
Și aici avem nevoie de multă precizie.
OMS recunoaște în ICD-11 gaming disorder și gambling disorder drept tulburări datorate comportamentelor adictive.
În cazul gaming disorder vorbim despre un tipar caracterizat prin control redus asupra jocului, prioritate tot mai mare acordată gamingului și continuarea sau escaladarea comportamentului în ciuda consecințelor, cu afectarea semnificativă a vieții personale, familiale, sociale, educaționale sau profesionale.
Dar OMS subliniază și altceva esențial: gamingul este o activitate sănătoasă pentru majoritatea utilizatorilor.
Așadar, un adolescent care iubește jocurile nu trebuie etichetat automat.
În schimb, jocurile de noroc merită o atenție specială.
Digitalizarea a făcut posibil ca pariul să fie disponibil permanent.
În buzunar.
Pe telefon.
La orice oră.
Iar OMS avertizează asupra normalizării rapide a gamblingului prin comercializare, digitalizare, sponsorizări și marketing.
Telefonul și social media necesită însă o discuție mai nuanțată.
Utilizarea excesivă sau problematică poate exista și poate afecta somnul, relațiile sau funcționarea.
Dar nu este corect să transformăm automat orice utilizare intensă a smartphone-ului într-un diagnostic de „dependență”.
Întrebarea rămâne: ce pierde omul din viața lui pentru a continua acel comportament?
„Mă opresc de luni.” De ce voința nu explică totul
Când vorbim despre dependențe, apare repede judecata.
„Dacă ar vrea cu adevărat, s-ar opri.”
„Nu are suficientă voință.”
„Știe că îi face rău și tot continuă.”
Dar exact aici se află una dintre caracteristicile problemei: continuarea comportamentului în ciuda consecințelor.
Dependența nu poate fi redusă la caracter.
Biologia contează.
Substanța contează.
Vârsta la care începe consumul contează.
Sănătatea mintală contează.
Stresul contează.
Trauma poate conta.
Mediul social contează.
Accesibilitatea contează.
Marketingul contează.
Familia și grupul de prieteni pot conta.
Designul produsului sau al platformei poate conta.
Iar în cazul gamblingului, inclusiv mediul comercial poate influența expunerea și normalizarea comportamentului.
De aceea, prevenția nu poate însemna doar: „Spune NU.”
Trebuie să însemne și educație.
Reglementare.
Acces la ajutor.
Alternative sănătoase de reglare emoțională.
Relații în care adolescentul poate vorbi fără teama că va fi imediat pedepsit.
Și capacitatea de a recunoaște semnele devreme.
Pentru că atunci când un comportament a început să producă suferință sau afectare semnificativă, soluția nu este rușinea.
Este evaluarea și, atunci când este necesar, ajutorul specializat.
„Doar încă o dată.” Dar cine decide acel „încă”?
Poate că nu avem nevoie de încă un articol care să ne spună:
„Telefonul este rău.”
„Alcoolul este rău.”
„Jocurile sunt rele.”
„Nu face asta.”
Lumea reală este mai complicată.
Avem nevoie să îi învățăm pe copii și adolescenți să observe mecanismele prin care se construiesc alegerile.
Și avem nevoie să facem același exercițiu noi, adulții.
De aceea, în proiectul „Să creștem generații sănătoase”, prevenirea comportamentelor adictive este unul dintre cei șase piloni ai stilului de viață.
Nu pentru a construi copii speriați de orice plăcere.
Ci copii capabili să recunoască diferența dintre: „îmi place”, „am nevoie ca să mă simt bine”,
„aleg să fac asta”, „nu reușesc să mă opresc”, „face parte din viața mea”, „viața mea începe să se organizeze în jurul lui”.
Și poate că acestea sunt întrebări pe care merită să ni le punem cu toții din când în când.
Mai pot spune nu?
Am nevoie de o cantitate sau de un timp tot mai mare?
Ascund comportamentul?
Îmi afectează somnul?
Îmi afectează relațiile?
Îmi afectează școala sau munca?
Cheltuiesc bani pe care nu îmi permit să îi pierd?
Continui chiar dacă știu că îmi face rău?
Îl folosesc tot mai des ca să fug de stres, tristețe, anxietate sau singurătate?
Niciun răspuns izolat nu pune singur un diagnostic.
Dar unele răspunsuri merită să ne facă atenți.
Te asigur că prevenția nu începe în ziua în care dependența a devenit evidentă.
Începe mult mai devreme.
În familie.
În școală.
În felul în care vorbim despre stres.
În relația cu propriile emoții.
În mediul digital.
În felul în care produsele sunt promovate.
În capacitatea noastră de a cere ajutor.
Și, uneori, într-o întrebare foarte simplă pe care avem curajul să ne-o punem înainte de:
„Doar încă o dată.”
Întrebarea este: „Încă aleg eu sau a început obiceiul să aleagă pentru mine?”
Acest articol a fost publicat și pe platforma infocons.ro.
